Rădăcinile „pasiunii” chineze din politica românească. Axa Beijing-București-Belgrad. Securitatea a implorat să fie salvat Ceaușescu

Când și în ce context au decis chinezii să facă din România o bază pentru operațiunile spionajului lor pe Glob? În ce măsură au fost la curent cu eventualitatea prăbușirii regimului Ceaușescu și la ce gesturi disperate a recurs Securitatea de la București, în preajma Revoluției din 1989, când o delegație a fost trimisă de urgență la Beijing?

Apoi, cum a fost tatonată salvarea lui Slobodan Miloșevici, după rateul cu Nicolae Ceaușescu.

Nu în ultimul rând, cum s-au construit conexiunile, pe linia serviciilor secrete, între Beijing și două capitale est-europene: Belgrad și București, fapt pus încă o dată în lumină în 1999, când Ambasada Chinei din capitala sârbă a fost bombardată de americani via NATO?

Roger Faligot, un expert francez în serviciile secrete chineze, așterne, într-o carte apărută în 2019 și în România, culisele relației speciale dintre serviciile de informații ale Chinei și cele ale României comuniste. Relații speciale care, după căderea regimului ceaușist, nu este exclus să fi cunoscut evoluții spectaculoase la un nivel superior. De pildă, cel al politicii post-decembriste.

Pornind de la București

În ultimii ani, pasiunea unor politicieni români pentru „miracolul” chinez a ieșit la suprafață la debite tot mai mari. Dintre toate guvernările, cele controlate de PSD au excelat la acest capitol.

Potența financiară a Beijingului a fost prezentată constant de către acești „pasionați” autohtoni drept temeiul suprem pentru ducerea relației bilaterale cu China chiar spre niveluri echivalente cu cea pe care România o are cu Statele Unite (veți vedea mai jos și cine a încercat această manevră).

Asemenea voci fac însă abstracție, cu o surprinzătoare miopie, de lecții prețioase pe care istoria le-a predat: mai devreme sau mai târziu, modelul economic vine, invariabil, la pachet cu cel politic.

Ne-am dori oare asta? Câteva indicii pentru configurarea răspunsului corect, veți putea găsi mai jos din radiografia făcută de un alt expert în „miracolul” China, Kerry Brown.

Dar până atunci…

Careul Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea

„Eu am avut un coleg celebru, care a devenit premierul Chinei, Li Peng. Am fost coleg de grupă şi m-am întâlnit cu el şi anul trecut, la Beijing”, povestea, în 2010, părintele PSD, Ion Iliescu.

Între timp, în vara lui 2019, „măcelarul din Beijing” a plecat de pe lumea asta (porecla i-a fost atribuită lui Li Peng în urma rolului jucat în masacrul din Piața Tiananmen). Avea 90 de ani.

La baza prieteniei româno-chineze, care a urmat rupturii Beijingului de Moscova, stătuse de fapt URSS. Sovieticii au construit serviciile secrete chineze și tot sovieticii le-au „reformat” pe ale noastre. În fine, sovieticii au format ideologic primele cadre ale PCC și PCR, făcând posibile, iată, „frumoasele” prietenii mai târziu, cum a fost și cea dintre Li Peng și Ion Iliescu.

E drept că legăturile cu Beijingul ale liderilor social-democrați de la București au variat de la un caz la altul și prin prisma intensității, dar și sub aspectul prozaicului.

Alte exemple:

• Adrian Năstase visa și el afaceri pe picior mare cu China, dar până să facă țării cadouri cu banii Beijingului, și-a tras Lui Însuși cadouri demne de-un prim-ministru: peruci, aparate de tăiat ouă, vase pentru WC, hamace, piscine, pagode din piatră, ladă de zestre, covoare din mătase, pitici de gradină. În dosarul „Zambaccian 2”, procurorii au făcut un adevărat inventar. Este dosarul în care consulul general al României la Shanghai și Hong Kong, Ioan Păun, arăta că, pentru a fi păstrat în funcții, s-a ocupat și cu altceva decât activități diplomatice. De pildă, și era vorba de perioada 2002-2004, cu achiziționarea și expedierea a diverse bunuri pentru familia Năstase.
• Victor Ponta, propulsat în lumea mare a politicii la umbra lui Adrian Năstase, are o relație specială cu China. S-a căsătorit cu Daciana Sârbu, în secret, în țara lui Mao și a călătorit des în această țară. Nu în ultimul rând, și-a exprimat preferințele într-o manieră neechivocă, încă din 2005, într-un interviu pentru Gândul: „Nu am deloc sentimente de mare iubire faţă de Statele Unite ale Americii. Prefer China”. Între timp, Ponta a ajuns prim-ministru. Din această poziție, printre alte semnale interesante, a făcut în iulie 2013 un gest-surpriză și a ținut să arate el însuși cât de specială rămâne relația cu China:
• 1. „Noi am propus, în cursul întâlnirilor şi cu preşedintele şi cu primul-ministru, ridicarea relaţiei dintre România şi China la nivelul cel mai înalt pe care îl are România, acela de Parteneriat strategic”.
• 2. „Astăzi ne-am atins un obiectiv extrem de important pentru România, acela de a avea primii din zona noastră europeană o întâlnire la cel mai înalt nivel cu preşedintele Chinei şi primul-ministru, la doar două sau trei luni de când au preluat funcţia. Asta înseamnă că România a rămas un partener special pentru China, că această primă întâlnire cu cei doi lideri a fost ocazia în care reafirmăm relaţia specială”. Detalii – AICI
• Tradiția a fost dusă mai departe de Liviu Dragnea. Contactele sale cu Beijingul au inclus deplasări în China și, printre altele, o declarație de principiu consistentă, deși, e drept, ceva mai puțin îndrăzneață decât a lui Ponta. „Trebuie să abordăm uriaşul potenţial de dezvoltare în relaţiile cu China. Absolut toate ţările doresc să aibă relaţii comerciale cu China. La noi, pentru că unii au tot felul de opinii, au existat ezitări. Vreau să nu mai avem aceste ezitări”.
  

„După ce și-au retras bazele de informații din Albania, chinezii au negociat cu Ceaușescu și Tito pentru a le muta în țările lor”

Pasiunea la vârf pentru China nu vine din senin. Ea are în spate o relație specială care coboară mult înaintea căderii regimului comunist de la București, a cunoscut un vârf de panică în decembrie 1989 și s-a recalibrat după transformările din Europa de Est și, implicit, din România.

Roger Faligot a scris peste trei decenii despre serviciile de spionaj ale Chinei. În 2019, a apărut și în România, la Meteor Publishing, una dintre lucrările lui: Serviciile secrete chineze de la Mao la Xi Jinping. Expertul francez intră copios în detalii, atingând geneza sovietică a spionajului chinez și până la relațiile de putere dintre diversele structuri de informații de la Beijing.

Roger Faligot trimite însă și la câteva episoade relevante pentru România. Ele pot facilita inclusiv descifrarea unor mișcări din politica românească actuală.

Redăm, mai jos, pasajele elocvente, culese din paginile 166, 260, 261, 349, 350 și 351 din ediția în limba română a cărții:

• „În august 1978, Hua Guofeng a călătorit în Iran, în fruntea unei delegații din care făcea parte Qiao Shi, un expert în informații din cadrul Departamentului de Legături Internaționale, care avea să joace un rol important în deceniile următoare.
• În România și în Iugoslavia, cei doi ajunseseră la un acord legat de ruptura Chinei față de micul, dar mândrul popor albanez, până nu demult maoist. Liderul acestuia, Enver Hodja, era de părere că Hua Guofeng și noii conducători au trădat revoluția mondială, așa cum o făcuse și Hrușciov.
• Serviciul secret albanez, Sigurimi, creat cu ajutorul lui Kang Sheng, îi urmărea de-acum pe agenții chinezi. În „jurnalul său intim” de 800 de pagini, făcut public, conducătorul albanez îi blama pe acești spioni, începând cu trimișii Agenției Xinhua, agenți secreți ai serviciilor chineze, în diverse țări din lume. Pretinșii angajați ai acestei agenții se ocupau cu tot felul de lucruri: primeau informații din toate domeniile, despre instituții de stat, organisme economice și sociale, organizarea armatei și mijloace militare, partide politice, personalități și, în general, despre viața din țările unde erau trimiși.
• Cu alte cuvinte, se consacrau unei activități de informații.
• Pe scurt, după ce și-au retras bazele de informații din Albania, chinezii au negociat cu Ceaușescu și Tito pentru a le muta în țările lor. Călătoria la Teheran era de aceeași natură”.
• „În noiembrie 1989, Qiao Shi a participat în România la congresul partidului, ca șef al delegației PCC, și a lăudat „cei 70 de ani de luptă revoluționară glorioasă a Partidului Comunist Român”, urându-i acestuia „succese în perioada acestor noi evoluții istorice”. Așa cum se știe, relațiile dintre cele două partide datau de multă vreme. Kang Sheng, predecesorul lui Qiao Shi la conducerea serviciilor secrete, stabilise relații bune prin intermediul unui fost coleg de la școala NKVD-ului din Moscova, un român pe nume Emil Bodnăraș.
• Însuși Qiao Shi călătorise în România în martie și au fost 1978, când făcuse parte din anturajul lui Hua Guofeng. Unul dintre principalele scopuri ale acestor călătorii era stabilirea unei baze regionale de informații, în relația cu Securitatea română și cu DIE (Departamentul de Informații Externe), pentru a o înlocui pe cea de la Tirana după ce China rupsese relațiile cu Albania lui Enver Hodja. De fapt, în luna martie a acelui an, Ceaușescu îl trimisese la Beijing pe Ion Pățan, viceprim-ministru și ministru al comerțului exterior, pentru a propune înființarea unui centru de informații sino-român în Occident. La care Hua replicase: „Poate n-o să mă credeți, dar nu avem niciun spion în Occident, deși avem numeroși patrioți”.
• Acesta era obișnuitul dublu limbaj al frazeologiei chineze. Hua știa foarte bine că situația urma să se schimbe drastic. Mai mult decât atât, era clar că glumea atunci când, în timpul românilor cel mai nou sistem de developare a fotografiilor – conceput de Kodak și copia de serviciile de informații chineze – pentru a-i scuti să mai cumpere licența.
• În noiembrie 1989, după un an complicat, Qiao Shi s-a întâlnit din nou cu prietenii săi români. Vizita a decurs bine, Ceaușescu apelând la conducătorii chinezi pentru a promova un nou summit al țărilor comuniste. Evenimentele din Piața Tiananmen și căderea Zidului Berlinului îl zdruncinaseră pe dictatorul român. Analiștii chinezi continuau să creadă că situația din România era stabilă. Imediat după întoarcerea lui Qiao Shi la Beijing, totul a început să se deterioreze într-o asemenea măsură, încât o unitate a Securității române a venit în capitala Chinei ca să-l implore să salveze regimul din România și să schițeze un plan de salvare a lui Ceaușescu și a soției sale.
• Era prea târziu: în decembrie a izbucnit revoluția, iar Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați după un proces sumar”.
• Context: bombardarea de către avioane B-2 americane, în mai 1999, a Ambasadei Chinei de la Belgrad: „Generalul Xiong Guangkai, care era apropiat de Jiang și responsabil de serviciile de informații ale AEP, și subordonatul său, generalul Luo Yudong, șeful AEP-2, i-au informat pe cei șapte conducători. Ei au explicat că ambasada chineză fusese de fapt sediul câtorva operațiuni strict secrete comune sino-sârbe, care fuseseră descoperite de NATO. Colaborarea aceea dintre Belgrad și Beijing data de aproape două decenii, din 1977, când Stane Dolanc, șeful serviciilor secrete din Belgrad, îl însoțise pe Tito, președintele Federației Iugoslave, la Beijing. Știm ce s-a întâmplat cinci ani mai târziu, în 1983, tocmai când se înființa Guoanbu: Dolanc l-a primit pe ministrul adjunct al Securității chineze într-o vizită în Iugoslavia, al cărei scop fusese consolidarea bazelor de informații regionale chineze din Belgrad și București.
• După moartea lui Tito și după dezintegrarea Federației Iugoslave, Guoanbu și-a intensificat colaborarea cu serviciile sârbe. În noiembrie 1997, liderul sârb, Slobodan Miloșevici, și Jovica Stanisic, șeful SDB, au făcut o vizită la Beijing. Bombardarea ambasadei, în 1999, a afectat însă în principal spionajul militar (chinez – n.r.)”.
• „La îndemnul fostului premier Li Peng și al adjunctului său, Luo Gan, serviciile secrete chineze au întocmit chiar un plan pentru a-i scoate din țară pe soții Miloșevici și a le acorda azil, așa cum făcuseră cu regele cambodgian Norodom Sihanouk în 1979 (Cititorii poate că-și amintesc încercarea eșuată din 1989 de a proceda la fel cu soții Ceaușescu).
• Planuri pentru operațiunea de salvare a soților Miloșevici existau încă din noiembrie 1998 între Guoanbu și SDB, al cărui nou șef, Radomir Markovici, era prieten cu Marko, fiul soților Miloșevici, care spera, de asemenea, să găsească refugiu în China”.

Secolul XXI, București: Oaspeții PSD citează din satrapul Mao

Rețelele chineze, clădite acum peste jumătate de secol, s-au conservat în timpul scurs, adaptându-se binișor transformărilor majore prin care a trecut România. „Semnalele indică o disponibilitate crescută a politicienilor români de a nu se limita, în relaţia cu China, la chestiuni strict economice, ci de a accepta, eventual într-un cadru informal pentru a nu bate la ochi, un dialog viciat ideologic. Terenul a fost pregătit în avans. Parlamentarii social-democraţi, de pildă, au desfăşurat pe parcursul acestui an o activitate intensă în materie de cunoaştere a realităţilor social-politice şi economice din China. Atât de aprofundată cunoaşterea, încât la revenirea în România au reuşit performanţa de a-şi sincroniza impresiile cu punctajul de pe agenda de comunicare a oricărui demnitar chinez”. Scriam aceste rânduri în noiembrie 2013, în România liberă.

Între timp, prietenii Chinei de la București au burdușit guvernele-marionetă puse de Dragnea, în perioada ianuarie 2016 – octombrie 2019. Pe unii îi știm, pe cei mai mulți e ceva mai dificil să-i identificăm.

Revenind, însă, la materialul publicat acum șase ani, două elemente vorbesc de la sine despre dinamica relației dintre unii politicieni români și porumbeii voiajori ai Beijingului.

Despre ce era vorba, mai jos:

• Dar tot luna trecută, a poposit în România chiar Mao, un satrap care încă primeşte tribună la noi, deşi suntem în 2013. Unde? Ei bine, la cel mai important eveniment al organizaţiei de tineret a partidului condus de premierul României – alegerea noului preşedinte. Căci da, numirea pe funcţie a deputatului Mihai Sturzu a avut pe fundal îndemnul omologului din Partidul Comunist Chinez, care şi-a impresionat audienţa citând frumos din Mao: Lumea este a noastră, dar şi a voastră, tineretul reprezintă soarele de dimineaţă, de la ora 8 şi 9, şi sper să duceţi mai departe cauza creată de generaţiile mai în vârstă.
• Oricât ai conştientiza faptul că PSD este de stânga, îţi vine, totuşi, greu să accepţi că tinerii social-democraţi români se consideră colegi cu tinerii comunişti chinezi, încremeniţi la stadiul maximelor maoiste. De reţinut că Victor Ponta menţine în continuare o influenţă ridicată asupra pepinierei PSD, în calitate de, citez aproximativ, om care se poate mândri că a pus-o pe picioare.
• Şi totuşi, în România zilelor noastre spectrul politicenilor zeloşi în relaţia cu China (căci da, zelul acesta face totul suspect) este ceva mai larg.
  Unii chiar şochează. Vasile Blaga, iunie, a.c.: „Am dorit să împărtăşim din experienţa vastă a Partidului Comunist Chinez, care îmi dau seama că este într-o permanentă reconstrucţie. Incredibil, dar colegii noştri chinezi, practic, şi asta mă bucură, împărtăşesc aceleaşi valori cu noi în tot ceea ce înseamnă construcţia unui partid, pornind de la necesitatea atragerii în partid a elitelor locale, pentru a da valoare organizaţiilor, cât şi a modului în care te raportezi la cetăţean”.
• Într-adevăr, incredibil! Dar incredibilă este lejeritatea cu care liderul unui partid parlamentar, de dreapta, poate compara reformele din formaţiunea sa cu cele dintr-un partid comunist, fie el şi chinez.

Cum arată China azi? „Puterea clanurilor se manifestă prin controlul activelor şi sectoarelor economice aflate în proprietatea statului”

Kerry Brown, autorul cărții, „CEO, China”, trage câteva tușe. Brown este profesor de studii chineze şi director al Lau China Institute la King’s College din Londra, având o experienţă de 25 de ani pe China, unde a activat inclusiv ca diplomat.

• „În China ar exista în jur de 200 de familii importante, dar probabil nu mai mult de 20-30 dintre ele exercită o influenţă semnificativă. Cele mai proeminente au legături cu familia Deng (Deng Xiaoping – n.r.) şi, de ceva vreme, cu cea a lui Jiang Zemin”.
• „Totodată puterea clanurilor se manifestă prin controlul activelor şi sectoarelor economice aflate în proprietatea statului. Familia fostului premier al Chinei, Li Peng, unul dintre liderii cel mai des asociaţi cu represiunea din Piaţa Tienanmen, a avut în ultimii ani o poziţie influentă în sectorul energetic, un sector imens şi de importanţă strategică. Familia fostului preşedinte Jiang Zemin este profund implicată în afacerile din telecomunicaţii, un alt domeniu extrem de profitabil. Iar interesele foarte respectatului premier din perioada lui Jiang, Zhu Rongji, sunt în zona finanţelor”.
• „Corupţia reprezintă o temă aparte în mandatul lui Xi. (…) Este ea considerată de către Partidul Comunist Chinez drept ceva intrinsec rău, în sensul de afirmare a interesului propriu în detrimentul celorlalţi? Există nenumărate dovezi că, de fapt, discursul anticorupţie din China contemporană nu corespunde, de exemplu, definiţiei date de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), care se referă la oficiali ce-şi folosesc funcţiile publice pentru câştiguri personale, lucru considerat greşit în orice împrejurări. În China, lucru admis şi de unii oficiali, este aproape imposibil să nu-ţi foloseşti poziţia publică în interes personal”.

Sursa: universul.net